Tradiții de anul nou din lumea-ntreagă

Europa, creștinii, se duc la slujbă și dau cu artificii.
Asia, budiștii, se închină la Buda și dau artificii.
America, credincioși de diferite religii și atei, dau artificii.
Africa, musulmanii violează femei ce aparțin altor confesiuni religioase.

Biserica, de afară... noroi.

Se întamplă ca în zilele noastre să fie în continuare la modă să arunci cu "poo-poo" în biserică.

Mie îmi pare totuși că treaba nu este chiar atat de neagră cum o vad cei din exterior. Chestiune de raportare. Într-adevăr. O dată ce ești în afara ei, a bisericii și dai cu kcao de cand te știi tu, în ea și ești foarte preocupat de "problemele" ei, este normal ca doar asta să vezi. Nu fac eu acum pe avocatul bisericii,sunt nume mai mari care fac asta mult mai bine ca mine: Dan Puric(probabil o să spuneți de el că este nebun și nu se pune), Andrei Pleșu sau Petre Țuțea. Eu v-aș sugera să și intrați în biserică vi se va schimba perspectiva, cu siguranță. În locul noroiului de pe ziduri veți vedea sfinți zugrăviți în fresce și oameni, mulți oameni. Îndrăzniți, intrați!

A fi sau a nu fi... în spațiul Schengen

Granița a două state membre ale spațiului Schenegn, Olanda și Belgia

Articolul ăsta a fost „stârnit” de tovarășul Crin Antonescu care declară oarecum nonșalant că: „aderarea la spațiul Schengen, nu a fost nici o dată prima prioritate” adică să fim considerați egalii celorlalți cetățeni ai UE nu este „prima prioritate”. Nici a guvernanților și nici a unora dintre noi. Adevărul este că au făcut tot ce a fost impus de conducerea UE, mai puțin un lucru, nu au putut renunța la  corupție. Restul trebuie să facem noi, trebuie să demonstrăm că putem fi cetățeni EU. Mai trebuie însă și ca cetățenii EU și autoritățile din țările deja membre să înțeleagă că în momentul în care ne-au aruncat în ghiarele marelui U.R.S.S. acesta ne-a schimbat, ne-a schingiuit și transformat în oameni fără Dumnezeu și fără coloană. Oamenii  trăiți în umbra fricii de bătăile securității și a turnătoriilor dintre ei, care sunt obișnuiți să plece acasă de la muncă cu câte ceva, să fenteze statul, autoritățile, a fost un mod de viață pentru mulți. Sunt și specii de oameni care doar asta au făcut din moși strămoși și doar asta știu. Sunt în permanență împotriva regulilor și fac ravagii și la noi în țară nu numai peste hotare și nu, nu sunt Români [și de naționalitate]. Dar noi aici nu îi ținem îngrădiți așa cum suntem noi ținuți în afara spațiului comunitar Schengen. Poate ar fi fost mai bine, acum noi am fi fost mai liberi să circulăm și să lucrăm și nici nu am mai fi fost catalogați așa cum suntem acum din cauza lor.

Guvernarea Ponta. Noi dovezi de banditism politic

Un articol publicat de Grigore Cartianu pe blogul sau găzduit de pagina de net a cotidianului Adevărul. Combate bine și mi-a plăcut articolul dar constat cu surprindere pe net că din ce în ce mai mulți încep să realizeze că noua guvernare pe care oile româniei au votat-o cu atâta bucurie și nădejde, începe să își lepede blana și să scoată colții de lup râios și flămând, nu numai împotriva câinelui de mare ce o păzea cu străjnicie cât și împotriva turmei. Aproape că ajung să cred că ne merităm soarta, doar deh... "prostia se plătește, și de obicei, scump!".

Prin mocirla si noroaie...

Taman cum numai normal nu este pentru anotimpul acesta, ploua. Ploua mult iar strazile sunt pline de frunze putrezite si de noroi. Iar noi, bietii pietoni suferim.
Ca orice fiinta sociala simtim nevoia incredibila de a socializa si in realitate cu oameni adevarati, nu numai virtuali, compusi din avataruri si id-uri sau nic name-uri. Socializarea asta e mult mai grea... in primul rand trebiue sa iesi din casa. Adica sa scapi din cusca ce te proteja de ce era rau in jurul tau. Pe urma, trebuie neaparat sa cobori cateva trepte, fie ca stai la casa sau la bloc, si ultima etapa sa iesi in strada. Sa te imbaiezi in multimea de trecatori asemeni mult iubitului nostru prim tovaras central. In momentul in care am pus primul pas pe trotoar suntem in mocirla. Ne inconjoara si se lipeste de pantofii nostrii fara a isi mai da drumul, ci dimpotriva urca. Urca cu o crunta nesimtire fara ca noi sa mai putem face ceva. Intai pe blug cu cativa stropi timizi la spate apoi din ce in ce mai consistenta iti incercuieste fiecare picior si tot continua sa urce... sau, ne afundam noi? Nu ne dam seama si continuam sa ne deplasam prin ea ganditori si fara a baga de seama innaintarea ei, asta pana cand cu prima ocazie un alt cetatean mai dotat umpic iti atrage atentia ca esti prea pe marginea trotoarului, trimitandu-ti un val cat poate el de mare de mocirla, cat mai sus pe tine, ajutando sa isi vada linistita mai departe de urcarea ei. Atunci tu trezit la realitate, si tocmai cufundat la maxim in mocirla noastra, cea mai nou de toate zilele, te lasi cuprins de ea si purtat de valul trezirii incepi sa-ti exprimi cu aplomb sentimentele personale legate de defunctele lui rude si sa-i transmiti cele mai calduroase urari ce le mai ai prin pantaloni.
Abea atunci iti dai seama cat ai reusit sa te cufunzi in mocirla. Doar atunci iti dai seama ca este prezenta oriunde in jurul tau si in orice moment. Atunci iti dai seama ca te-ai obisnuit atat de mult cu ea incat nu ai mai putea fara. Cum sa nu multumesti domnului cu valul, care si el cuprins de aceeasi mocirla si chiar posedand din abundenta iti imparte si tie. Ai ajuns in punctul in care vezi ca in mocirla e bine. Te opresti; iar cum si noroiul are aceleasi proprietati ca orice alta substanta vascoasa te afunzi. Esti in mocirla pana peste cap si iti place. Ciudat, se pare ca fiintele cu care mai devreme iti doreai cu ardoare sa socializei nu se dovedesc a fi la fel de oameni cum pareau in avatarele lor pasnice de pe net. Sunt in noroi si le place, le place pentru ca atat de mult seamana cu bravul sacrificat de Craciun incat ca niste bune rude maii fac din cand in can prieteneste cate un mic schimb de organe. Si atunci... cu un ficat si doi rinichi porcini in noi... cum sa nu ne placa mocirla ce ne ingroase atat de frumos tenul...