Taman cum numai normal nu este pentru anotimpul acesta, ploua. Ploua mult iar strazile sunt pline de frunze putrezite si de noroi. Iar noi, bietii pietoni suferim.Ca orice fiinta sociala simtim nevoia incredibila de a socializa si in realitate cu oameni adevarati, nu numai virtuali, compusi din avataruri si id-uri sau nic name-uri. Socializarea asta e mult mai grea... in primul rand trebiue sa iesi din casa. Adica sa scapi din cusca ce te proteja de ce era rau in jurul tau. Pe urma, trebuie neaparat sa cobori cateva trepte, fie ca stai la casa sau la bloc, si ultima etapa sa iesi in strada. Sa te imbaiezi in multimea de trecatori asemeni mult iubitului nostru prim tovaras central. In momentul in care am pus primul pas pe trotoar suntem in mocirla. Ne inconjoara si se lipeste de pantofii nostrii fara a isi mai da drumul, ci dimpotriva urca. Urca cu o crunta nesimtire fara ca noi sa mai putem face ceva. Intai pe blug cu cativa stropi timizi la spate apoi din ce in ce mai consistenta iti incercuieste fiecare picior si tot continua sa urce... sau, ne afundam noi? Nu ne dam seama si continuam sa ne deplasam prin ea ganditori si fara a baga de seama innaintarea ei, asta pana cand cu prima ocazie un alt cetatean mai dotat umpic iti atrage atentia ca esti prea pe marginea trotoarului, trimitandu-ti un val cat poate el de mare de mocirla, cat mai sus pe tine, ajutando sa isi vada linistita mai departe de urcarea ei. Atunci tu trezit la realitate, si tocmai cufundat la maxim in mocirla noastra, cea mai nou de toate zilele, te lasi cuprins de ea si purtat de valul trezirii incepi sa-ti exprimi cu aplomb sentimentele personale legate de defunctele lui rude si sa-i transmiti cele mai calduroase urari ce le mai ai prin pantaloni.
Abea atunci iti dai seama cat ai reusit sa te cufunzi in mocirla. Doar atunci iti dai seama ca este prezenta oriunde in jurul tau si in orice moment. Atunci iti dai seama ca te-ai obisnuit atat de mult cu ea incat nu ai mai putea fara. Cum sa nu multumesti domnului cu valul, care si el cuprins de aceeasi mocirla si chiar posedand din abundenta iti imparte si tie. Ai ajuns in punctul in care vezi ca in mocirla e bine. Te opresti; iar cum si noroiul are aceleasi proprietati ca orice alta substanta vascoasa te afunzi. Esti in mocirla pana peste cap si iti place. Ciudat, se pare ca fiintele cu care mai devreme iti doreai cu ardoare sa socializei nu se dovedesc a fi la fel de oameni cum pareau in avatarele lor pasnice de pe net. Sunt in noroi si le place, le place pentru ca atat de mult seamana cu bravul sacrificat de Craciun incat ca niste bune rude maii fac din cand in can prieteneste cate un mic schimb de organe. Si atunci... cu un ficat si doi rinichi porcini in noi... cum sa nu ne placa mocirla ce ne ingroase atat de frumos tenul...
