Spunea cineva, ca facea vizite intr-un spital de nebuni, tatalui sau, un om de geniu, inchis acolo pentru ca manifesta impotriva sistemului comunist. Si ridica aceasta veche tema a invecinarii genialitatii cu nebunia. Atunci aveam in fata mea o masinuta, cumparata cu un leu dintr-un magazin in care se aduc solduri americane de gen. Masinuta asta are un angernaj, nu foarte spectaculos, pe baza de arc. Cu cat o tragi in spate mai mult cu atat se incordeaza mai tare si pleaca ca din pusca. In momentul ala am asociat imaginea masinutei mele cu imagine omului. Omul in repaos, omul care nu face nimic. Incordeazal umpic, punel la munca, stimuleazal, si va functiona perfect. Incordeazal si mai tare si va merge si mai repede, mai zgomotos, se va didica pe-o roata si va face spectacol. Dul la limita si va fi genial. Mai incordeazal doar umpic si va face un mare crranc. Adio geniu, adio logica, adio ridicarea pe o roata. Se blocheaza. Poate din frica de a merge mai departe, ajuns intr-un punct in care a descoperit, sau in care era foarte aproape de a descoperi si ii e frica sa o faca. Angrenaje suntem, piesele sunt altele.
