Ajungi cate o data sa te indragostesti...De cele mai multe ori de o persoana, alte ori de ceva anume. De obicei, de ceva la care nu credeai ca vei ajunge vre-odata, sau care nici nu constientizai, pana atunci, ca ar exista. Cum spune un prieten mai vechi, "patesti". Eu am suferit ambele dragosti... Mai intai persoana, dupa care a venit restaurarea.... Nu as fi crezut, nu m-as fi gandit in viata vietisoarelor mele ca eu, unu ce nu ma mai vedeam nimic altceva decat designer, sa ajung sa vreau restaurare pana in varful firului de par. Stau cate-o data, cand reusesc sa ma mai deslipesc de mine, si ma gandesc: ce? si/sau de ce?, de ce imi place restaurarea? Sa fie din cauza persoanei? N-as crede, au mai fost si alte persoane innainte... nu la fel de mult iubite ce-i drept, dar nici una nu m-a atras atat de mult pe domeniul ei. Nici macar arhitectura, impreuna cu care visam cand eram mai micut. Nope, nimic, nada. Si atunci vazand acestea, restaurarea se expune golasa in fata mea, ca un venus senzual intr-o lumina palida, ce abea izbuteste sa o lumineze prin propriai lumina, in intunericul cu care a reusit sa eclipseze totul in jurul ei. O vad, o percep asa simpla cum e ea. Cu migala si devotamentul si grija absoluta si poate de multe ori exagerata ce ti-o cere. Cu frumusetea oferita, mie unu pana acum, de verile petrecute in manastiri, acolo unde timpul nu curge decat pentru tine, batandu-te totusi dintr-o data pe umar, la sfarsit de toamna ca tre' sa te intorci la facultate. In momentul ala... se crapa cerul. Si cum faceau si ai nostrii strabuni dacii, ma tem. Ei trageau cu sageti spre cer, mie unu nu imi ramane decat sa scuip speriat in san si sa soptesc printre dinti un: "Doamne-ajuta" in care eu unul nuprea mai cred, si sa ma intorc la acelasi razboi crunt din inima "democratiei romane" Timisoara.
miercuri, februarie 20, 2008
Fenomene si minuni, razboaie proprii...
Ajungi cate o data sa te indragostesti...De cele mai multe ori de o persoana, alte ori de ceva anume. De obicei, de ceva la care nu credeai ca vei ajunge vre-odata, sau care nici nu constientizai, pana atunci, ca ar exista. Cum spune un prieten mai vechi, "patesti". Eu am suferit ambele dragosti... Mai intai persoana, dupa care a venit restaurarea.... Nu as fi crezut, nu m-as fi gandit in viata vietisoarelor mele ca eu, unu ce nu ma mai vedeam nimic altceva decat designer, sa ajung sa vreau restaurare pana in varful firului de par. Stau cate-o data, cand reusesc sa ma mai deslipesc de mine, si ma gandesc: ce? si/sau de ce?, de ce imi place restaurarea? Sa fie din cauza persoanei? N-as crede, au mai fost si alte persoane innainte... nu la fel de mult iubite ce-i drept, dar nici una nu m-a atras atat de mult pe domeniul ei. Nici macar arhitectura, impreuna cu care visam cand eram mai micut. Nope, nimic, nada. Si atunci vazand acestea, restaurarea se expune golasa in fata mea, ca un venus senzual intr-o lumina palida, ce abea izbuteste sa o lumineze prin propriai lumina, in intunericul cu care a reusit sa eclipseze totul in jurul ei. O vad, o percep asa simpla cum e ea. Cu migala si devotamentul si grija absoluta si poate de multe ori exagerata ce ti-o cere. Cu frumusetea oferita, mie unu pana acum, de verile petrecute in manastiri, acolo unde timpul nu curge decat pentru tine, batandu-te totusi dintr-o data pe umar, la sfarsit de toamna ca tre' sa te intorci la facultate. In momentul ala... se crapa cerul. Si cum faceau si ai nostrii strabuni dacii, ma tem. Ei trageau cu sageti spre cer, mie unu nu imi ramane decat sa scuip speriat in san si sa soptesc printre dinti un: "Doamne-ajuta" in care eu unul nuprea mai cred, si sa ma intorc la acelasi razboi crunt din inima "democratiei romane" Timisoara.
